Trezire imaginară

Se aude ceva, un fel de vânt. Dar nu e vânt. Se tot apropie, atinge un apogeu, iar după, dispare în depărtare. Dar nu îmi dau seama care depărtare, nu văd nimic. Ochii îmi sunt închiși. Nici măcar nu simt ceva, sau, mai bine zis, ceva anume. Dar parcă e ceva rece, nu îmi dau seama de unde vine. Nu încerc să fac efortul de a încerca să îmi imaginez ce se întâmplă, nu ar avea rost. Mai stau puțin. Pare-se că simțurile mi se trezesc, rând pe rând. Recele pe care îl simțeam venea din spate. Încerc să deschid ochii, dar sunt izbit de lumină și îi închid la loc. Fac un nou efort de a îi deschide și de data asta reușesc. Văd ceva albastru, printre două dungi întunecate. Mă aflam întins pe jos, într-un fel de gang dintre două clădiri. Nu stau să mă întreb ce caut acolo și încerc să mă ridic.

Mă rotesc ușor spre partea dreaptă, mâinile ating asfaltul rece. Împing și mă trezesc sus. Observ că tricoul de pe mine și blugii îmi sunt intacți, nu aveam nici măcar o urmă de praf pe mine. Pun instinctiv mâinile în buzunare, să pot vedea dacă mai am ceva la mine. Nu știu ce trebuia să am acolo, dar eu caut. Un telefon. Mă uit cât e ceasul - 9:00. Încerc să îl deblochez dar nu îmi amintesc niciun cod. Pun telefonul la loc, fără să mă întreb cum putusem uita așa ceva. Mai caut. Un portofel. Aveam cam 70 de lei la mine. Îl pun la loc și mai caut, dar nu mai găsesc nimic.

Nu înțeleg. Cum să te trezești pe jos, între două clădiri, și cu telefon la tine și cu portofel. Înseamnă că nu ajunsesem aiurea acolo din moment ce niciun om al străzii nu încercase să mă jefuiască. Sau probabil nici nu mă văzuse acolo – pot admite și posibilitatea asta. Oare ce mi s-a întâmplat? Mă bătusem cu cineva și leșinasem acolo? Imposibil, hainele mele erau intacte, nu aveam nici măcar urme de praf pe mine.

Ies din gangul întunecat și rece și văd că mă aflam lângă o străduță îngustă. Niciun om, doar o mașină care se apropie de mine făcând un fel de vânt și trece fără observa nici măcar existența mea cred. Acum îmi dau seama ce fusese zgomotul care mă trezise. Următorul pas în a pleca de acolo era răspunsul la întrebarea „Unde mă duc?”. Mintea mea era goală, nimic nu îmi venea în cap. Aveam un blocaj, nu știam nici unde mă aflam, nici unde trebuia să merg. Nicio persoană nu îmi venea în minte, niciun loc, nici măcar nimic. Nu știam unde mă aflu. Trebuia deci să descopăr.

O iau la dreapta pe acea străduță, fără vreun motiv anume. Urmăresc linia caselor, dar nu văd nimic familiar. Erau doar case vechi, care parcă mă priveau. Colțurile lor ascuțite și întuncate de vechime parcă spuneau povești de demult. Și nu povești pentru copii, povești triste, despre oameni dispăruți care nu s-au mai întors niciodată acasă; cei care le uitaseră așa și le lăsaseră să piară în vechime. Dintr-odată, simt un fior pe șirea spinării. De ce mă gândeam la asta?