Din adânc pământ, din nopți de vară
Din visuri vechi și-n tristă seară
Un suflet viu încă, din opus răsare
Întrebându-se ce caută acolo, oare.
Ochi negri, fără sclipiri,
Din interior strigă amăgiri,
Privire goală, fără emoție,
Se gândește la propria-i locomoție.
Întrebări fără sens, fără răspuns,
Degeaba sie-și și le-a pus.
Nimic nu e ca înainte,
De nimic nu-și aduce-aminte.
Degeaba stă și meditează
E vremea pentru-o nouă fază
O fază de căutare,
O fază nouă, de aflare.
Aflare-a scopului existențial,
A noului stil colocvial.
Aflare-a ce trebuie să facă
Să-și găsească și el odată
O menire.
Ajungând la o concluzie deci,
Decide să se deplaseze,
Calea fără sens să o urmeze,
Poate găsește ceva.
Din locul trist el pleacă,
Din locul cu verdeață
Să-și găsească
O nouă viață.
Peste străzi pustii,
Gonește fără a se ciocni
De tot ce e în cale;
Realitatea-i mult prea tare.
Din senin un chip răsare
E frumoasă; cine e ea?
Încercând să-i dea crezare,