Nevanoare

English version

Și mi-e foarte lene. Îmi place să pierd vremea și să contemplez vremea pierdută încercând să găsesc un motiv în ea. Dar motivul ăla e doar ideal și nu voi găsi nimic niciodată. Sau poate mă înșel, poate mă voi găsi pe mine în golul acela cautativ. Căutând recursiv. Pe cine? Pe nimeni.

Pe mine. Mă voi vedea pe mine căutându-mă într-un spațiu gol, umplut de nimicul care cumva umple spațiul acela. Un spațiu construit de mine încercând să creez haos din ordine, pentru că nimicul este relativ ordonat. În viziunea mea (dezordonată).

Am lăsat totul să se adune în jurul meu. Le-am pus pe toate la grămadă și acum nu știu care din ele e care și care de care capăt să le apuc. Le-am apucat la întâmplare fără să mă uit și am făcut zid din ele. Zidul a fost destul de tare, dar parcă simt că a început să crape. Trebuie să îl peticesc. Sau să îl dezmembrez de tot, să chem un prieten care să mă ajute să pun cărămizile unele peste altele cum trebuie. Apoi să aruncăm cărămizile crăpate, să aruncăm cărămizile care sunt deja praf și să construim un zid nou care are la bază ordine. Nu trebuie să fie ordine nouă, poate fi și dezordine anterior ordonată.

Nu e bine să peticești. Dacă peticești prea mult, vei avea mai mult peticít decât peticit. Apoi vei avea mai multe probleme decât zid. De ce ai vrea un zid de probleme, când poți să ai un simplu zid. Un zid simplu e… simplu. Te poți sui pe el și știi că te va susține. Deși e doar simplu. În schimb, într-un zid de probleme nu poți avea încredere. Dacă te sui numai pe probleme, nu poți fi și tu considerat o problemă? Iar atunci când zidul de probleme se va prăbuși, vei deveni o sub-problemă. A problemelor pe care te-ai suit. Nu e mai bine să fii doar o cărămidă?

Construiește-ți un zid din rezolvări ale problemelor. Rezolvările sunt absolute. Apoi, când cineva are o cărămidă-problemă, spune-i doar să treacă pe lângă zidul tău. Dar cine ești tu să crezi că zidul tău e cel mai solid? Un produs al cărămizilor.

Poate că zidurile nu sunt bune. Poate că ne cauzează probleme. Să transformăm zidurile în păduri și cărămizile în… animale? Pare o analogie mai bună. Cărămizile nu se pot lupta, dar animalele pot. Animalele pot evolua. Vrei să lași asta să se întâmple? Nu cred că ai de ales. Oricât de stabile ar fi cărămizile, pot totuși fi distruse. Făcute dezordine din ordine. Animalele nu. Sunt în același timp ordine dezordonată și dezordine ordonată. Fac ce vor ele. Se duc unde vor ele, indiferent de faptul că te uiți la ele sau nu. Dacă le dai de mâncare, se vor înmulți. Dacă ai grijă cui îi dai de mâncare, poți avea grijă de direcția în care se duc. Dacă cineva te întreabă ce e cu dezordinea asta în pădurea ta, îi poți spune nu pare ordonată, dar are o ordirecție a ei. Chiar dacă te plictisești de ea sau nu.

Cum găsesc o ordine în haosul ăsta? Transform pădurea într-un lac și animalele în pești. Acum, cu vârful degetului în apă, pot să văd care din pești sunt flămânzi. Dacă sunt ceea ce caut, le dau de mâncare. Dacă nu… … oare se vor mânca între ei? Tot ce e posibil.

Nu poți schimba lumea dacă nu ești în stare să schimbi nici măcar direcția în care mergi. Acum te duci într-o direcție anume, care nume? Nu știi care. Nu mi-e.

Nu o vezi niciunde. Totul e nimic în fața ta. Dar nu e nimicul în ceva?

Cauți ceva în nimicul din ceva. Dar ceva nu-i undeva?

Numai va-uri. Totul e un va.

Va să zică, totul e ceva? (Fără cap, fără coadă, niciunde și totuși… acolo)?

Nu știu de unde să îl apuc. Cine e el? Lasă urme și totuși nu se vede. Mă face să mă tot întorc și până la urmă amețesc. E mai rapid ca mine. Știe deja ce voi face și ce nu voi face. E undeva între mine și nu-mine. Eu aleg cât de între să mă duc. Orice aș face, nu pot să îl prind. Se joacă cu mine.

Dar dacă nu are o formă, de unde știu că e un el? Poate e o ea. Poate e amândouă. E o va.

E greu să ordonezi dezordinea. Până la urmă tu ți-o faci singur.

Cauți în continuare ceva. Ceva de care să te legi și pe care să poți da vina. Totul numai să te facă să îți iei gândul de la ea.

Dar ea nu mai e. Și acum când îi vezi urma, te întrebi unde s-a dus.

Întrebi de ea, dar nimeni nu a văzut-o. Dar tu știi că a fost acolo.

De ce îți e așa de greu să pui în cuvinte ceea ce gândești? Pentru că vrei? Pentru că ai impresia că ceva ce nu poate fi vocalizat nu poate în același timp fi înțeles și de ceilalți? Adevărat. Dar adaptându-ți gândurile la ceva vocalizabil vei fi înțeles. Și de ceilalți, dar și de tine. Dacă nu poți vocaliza ceva-ul, cum ți-l poți repeta singur? Dă-i o formă, șlefuiește-l, fă-l ceva. Altfel vei ajunge din nou la ziduri.

Ești o valoare între ceea ce vrei să fii și ceea ce nu vrei să fii. Dar limitele trebuie alese cu grijă, altfel, te vei trezi într-un spațiu necunoscut, neașteptat, căutând… ceva-ul din nou. Trebuie să fii sub idealul pozitiv și peste idealul negativ. Dacă depășești limitele astea, te pierzi.

Dar ceva-ul e în spațiul greșit-definit anterior de tine, iar acum trebuie să îi găsești urma sau să construiești un nou ceva. Un super și infer-ceva. Pe care să îl poți dezamăgi și care să te arunce în dezordine atunci când îl lași în urmă.

Ceva-ul ăsta merită un nume. Altfel, rămâne o formă fără fond. Cum numești ceva format în același timp dintr-un ideal pozitiv și unul negativ? Ceva în care vrei a te situa în orice circumstanțe. Super-, infer-, pozi-, ne-, … – va. Opuse în același timp? Sunfervanivitate? (prea voluminos)

Trebuie să fie o -itate? Sau o-ntitate? Amândouă? Ivite din naivitate?

Fieceva, fienuceva, fiefienuceva. Finuceva.

Fii nu ceva?

Nu, fii ceva.

Fii ceva ce nu e va.

Fii… Neva.

Ne trebuie și un termen pentru transformarea din formă fără fond în ceva concret. Transformarea din va în ceva-Neva.

Transformare, creare

Din nimic în -ic

Adăugând câte un pic

La infinit.

Din ceva în Neva

În ceva ce-a fost cândva.

Dintr-o stare, prin creare,

Printr-un oare-, -un Noare.

Norind ceva-ul am ajuns la Neva. Nevaua este întotdeauna în jurul nostru. Neva-ști orice mișcare și gând. Ne-nconjoară ca un nor de noare.